1 recenzie pentru Poate nu trebuia… Roman de dragoste
Evaluat la 5 din 5
Codrin Pasca –
„Poate nu trebuia…” este romanul scriitoarei Cornelia Grosu-Soare care întregește trilogia din care fac parte și celelalte două cărți citite de mine anterior: „Vacanțele iubirii” și „Dincolo de Carul Mare”.
Înduioșătoarea poveste, despre o iubire pierdută în fragedă tinerețe și apoi regăsită peste mai bine de jumătate de secol, continuă. În mare parte, povestea de dragoste din Poate nu trebuia… are loc la distanță, prin convorbiri și mesaje telefonice. Dar, uneori, chiar și atât ajunge pentru liniștea sufletească a celor doi. În plus, distanțarea fizică poate chiar să determine o apropiere mult mai profundă între două inimi.
Aș putea aminti, și apoi încheia aceste gânduri, doar câteva cuvinte magice despre această carte: dragoste, împăcare, dor, durere, jurnal, întâmplări, dialoguri, gânduri, meditație, speranță, optimism, vise, visuri, psihologie, filozofie, suferință. Mai trebuie însă neapărat să adaug că acest roman este un extraordinar de bun îndemn spre conștientizarea noastră că viața trebuie trăită așa cum este și la faptul că îndeosebi lucrurile simple din viață ne pot face fericiți. La orice vârstă. Iar Vacanțele iubirii, Dincolo de carul mare și Poate nu trebuia… sunt cărți pentru orice vârstă.
Mi-a plăcut foarte mult dizertația despre normalitate. Fără să fi știut despre citatele din carte, mi-am dat seama că și eu am gândit la fel, de multe ori, despre normalitate. Voi cita o frază care la rândul ei este un citat dintr-o definiție dată normalității de Daniela Dumitrescu pe blogul ei numit „Fericiți cei ce comunică”: „Normalitatea este mai degrabă o medie statistică, oricât ar părea de ciudat conținutul acesta, în sensul în care dacă un comportament este prezent la majoritatea oamenilor, atunci el devine cumva normal pentru acea colectivitate.” Mă gândesc eu: dacă nu suntem parte a unei anumite statistici, devenim oare anormali? Las cititorii acestui minunat roman să-și răspundă ei înșiși la această întrebare.
Am mai avut câteva tentative de a citi filozofie și psihologie, dar scriitoarea Cornelia Grosu-Soare scrie pe înțelesul meu. Scrie cu cuvintele mele, cu cuvintele din vocabularul meu. Scrie așa cum simt eu, așa cum aș scrie și eu dacă aș avea talentul dumneaei. Așa că, eu îi mulțumesc nu numai pentru ușurința cu care am putut citi cele trei romane, dar și pentru tot ceea ce am învățat din ele. Citind această trilogie am fost invitat de fapt la dialogul cu propriul Eu, cu propria conștiință.
Pe mine m-a impresionat foarte mult optimismul acestei cărți. Poate nu trebuia… este ca un manual de viață pe care ar trebui să-l parcurgă și din care să învețe mulți oameni, dar mai ales cei cărora trebuie să li se demonstreze că nimic, nici chiar vârsta, problemele inerente ale vieții, sau sănătatea, nu pot sta în calea iubirii adevărate. Motivele pentru care putem fi fericiți sunt atât de simple și normale. Dar cât de mulți suntem cei care le ignorăm și ne considerăm nefericiți!
Cornelia Grosu-Soare a pus unele lângă altele, cu mare măiestrie, citate filozofice, psihologice, dar și propriile gânduri, meditații, întâmplări, vise. Am putea spune că, orice îndrăgostit, fie el și un „adult cu vechime”, are mintea unui adolescent. Dar scriitoarea Cornelia Grosu-Soare ne arată o maturitate, zic eu, normală, care ne încântă.
Personajul principal visează chiar și când nu doarme. Este fascinant. Dialoghează cu partenerul ca și cum ar fi chiar acolo, prezent fizic, el fiind de fapt la mare distanță. De câte ori nu mi s-a întâmplat și mie! Constat că nu sunt singurul „visător cu ochi deschiși” și mă bucur pentru această descoperire.
Mi-au plăcut mult, printre altele, descrierea uneia dintre „regulile de aur ale scriitorului” precum și sfârșitul romanului, care m-a impresionat până la lacrimi.
„Peste 10 ani, mi-ar plăcea să scriu din nou despre noi”, scrie autoarea. Mie mi-ar plăcea să citesc mult mai des alte romane despre cei doi îndrăgostiți, chiar anual. Dar mi-e teamă să mai spun ceva. Am aruncat o scurtă privire la cartea a cincea și am văzut că recenzia nu mai este scrisă de același autor anonim. Și mi-e teamă să mă gândesc mai departe…
Codrin Pasca –
„Poate nu trebuia…” este romanul scriitoarei Cornelia Grosu-Soare care întregește trilogia din care fac parte și celelalte două cărți citite de mine anterior: „Vacanțele iubirii” și „Dincolo de Carul Mare”.
Înduioșătoarea poveste, despre o iubire pierdută în fragedă tinerețe și apoi regăsită peste mai bine de jumătate de secol, continuă. În mare parte, povestea de dragoste din Poate nu trebuia… are loc la distanță, prin convorbiri și mesaje telefonice. Dar, uneori, chiar și atât ajunge pentru liniștea sufletească a celor doi. În plus, distanțarea fizică poate chiar să determine o apropiere mult mai profundă între două inimi.
Aș putea aminti, și apoi încheia aceste gânduri, doar câteva cuvinte magice despre această carte: dragoste, împăcare, dor, durere, jurnal, întâmplări, dialoguri, gânduri, meditație, speranță, optimism, vise, visuri, psihologie, filozofie, suferință. Mai trebuie însă neapărat să adaug că acest roman este un extraordinar de bun îndemn spre conștientizarea noastră că viața trebuie trăită așa cum este și la faptul că îndeosebi lucrurile simple din viață ne pot face fericiți. La orice vârstă. Iar Vacanțele iubirii, Dincolo de carul mare și Poate nu trebuia… sunt cărți pentru orice vârstă.
Mi-a plăcut foarte mult dizertația despre normalitate. Fără să fi știut despre citatele din carte, mi-am dat seama că și eu am gândit la fel, de multe ori, despre normalitate. Voi cita o frază care la rândul ei este un citat dintr-o definiție dată normalității de Daniela Dumitrescu pe blogul ei numit „Fericiți cei ce comunică”: „Normalitatea este mai degrabă o medie statistică, oricât ar părea de ciudat conținutul acesta, în sensul în care dacă un comportament este prezent la majoritatea oamenilor, atunci el devine cumva normal pentru acea colectivitate.” Mă gândesc eu: dacă nu suntem parte a unei anumite statistici, devenim oare anormali? Las cititorii acestui minunat roman să-și răspundă ei înșiși la această întrebare.
Am mai avut câteva tentative de a citi filozofie și psihologie, dar scriitoarea Cornelia Grosu-Soare scrie pe înțelesul meu. Scrie cu cuvintele mele, cu cuvintele din vocabularul meu. Scrie așa cum simt eu, așa cum aș scrie și eu dacă aș avea talentul dumneaei. Așa că, eu îi mulțumesc nu numai pentru ușurința cu care am putut citi cele trei romane, dar și pentru tot ceea ce am învățat din ele. Citind această trilogie am fost invitat de fapt la dialogul cu propriul Eu, cu propria conștiință.
Pe mine m-a impresionat foarte mult optimismul acestei cărți. Poate nu trebuia… este ca un manual de viață pe care ar trebui să-l parcurgă și din care să învețe mulți oameni, dar mai ales cei cărora trebuie să li se demonstreze că nimic, nici chiar vârsta, problemele inerente ale vieții, sau sănătatea, nu pot sta în calea iubirii adevărate. Motivele pentru care putem fi fericiți sunt atât de simple și normale. Dar cât de mulți suntem cei care le ignorăm și ne considerăm nefericiți!
Cornelia Grosu-Soare a pus unele lângă altele, cu mare măiestrie, citate filozofice, psihologice, dar și propriile gânduri, meditații, întâmplări, vise. Am putea spune că, orice îndrăgostit, fie el și un „adult cu vechime”, are mintea unui adolescent. Dar scriitoarea Cornelia Grosu-Soare ne arată o maturitate, zic eu, normală, care ne încântă.
Personajul principal visează chiar și când nu doarme. Este fascinant. Dialoghează cu partenerul ca și cum ar fi chiar acolo, prezent fizic, el fiind de fapt la mare distanță. De câte ori nu mi s-a întâmplat și mie! Constat că nu sunt singurul „visător cu ochi deschiși” și mă bucur pentru această descoperire.
Mi-au plăcut mult, printre altele, descrierea uneia dintre „regulile de aur ale scriitorului” precum și sfârșitul romanului, care m-a impresionat până la lacrimi.
„Peste 10 ani, mi-ar plăcea să scriu din nou despre noi”, scrie autoarea. Mie mi-ar plăcea să citesc mult mai des alte romane despre cei doi îndrăgostiți, chiar anual. Dar mi-e teamă să mai spun ceva. Am aruncat o scurtă privire la cartea a cincea și am văzut că recenzia nu mai este scrisă de același autor anonim. Și mi-e teamă să mă gândesc mai departe…