Descriere

ARTA DE …A ÎNVINGE

MOTO: „Toate s-au întâmplat în viața mea ca și cum ai da paginile dintr-o carte.” (Narcisa Lecușanu)

Narcisa Lecușanu „Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt, pentru că sunt, a celor ce nu sunt, pentru că nu sunt”, spuneau anticii greci. Aceeași măsură a timpului și a spațiului, același echilibru al vieții, kalokagathon, forța drămuirii sinelui într-o lume în continuă mișcare browniană, aceeași măsură în toate, in medias res, a definit umanul din toate timpurile.
Un astfel de om, al dreptei măsuri, al cumpătării, al frumuseții și al măiestriei firești și seducătoare, un om care a ridicat sportul la rang de artă, un astfel de om este Narcisa Lecușanu, în deplinătatea ființării în relație directă, permanentă și încărcată de noblețea propriului suflet, în relația cu ceilalți. Plecând doar de la nume, Narcisa a fost definită de prof. Marius Nicolae Iliuță, prin Năzuință, Adevăr, Răbdare, Credință, Inspirație, Succes, Altruism.
Cartea „Povestea vieții mele” este portretul unui om complet care și-a depășit limitele, indiferent de povara lor – familială, socială, profesională – , prin autoeducație. Narcisa este un om al experiențelor pe care le-a transformat, întotdeauna, în oportunități, într-un cuvânt, un învingător.
De fapt, cine este Narcisa Lecușanu? Absolventă a Institutului de Educație Fizică și Sport din Bacău, cu diplomă de masterat, Narcisa Lecușanu s-a născut la 14 septembrie 1976, în Bacău, România, are o înălțime de 184 cm și a jucat pe post de centru. Ultimul club pentru care a evoluat a fost Oltchim Râmnicu-Vâlcea. În 2011 era directorul tehnic al echipei naționale de handbal feminin a României. A jucat și la echipele CSȘ Bacău, CS Știința Bacău (România), Kometal Skopje (Macedonia), BVB 09 Dormund, TV Lützellinden (Germania), Ikast Bording EH, DH Aalborg (Danemarca). În 2005, Narcisa Lecușanu a fost declarată cetățean de onoare al municipiului Bacău. Ca palmares, amintim: locul 2, Campionatul Mondial, Rusia, 2005; locul 1 la CM tineret, Brazilia, 1995; de 2 ori câștigătoare a Cup Winners’ Cup, 2002/2007; finalistă (locul 2) a Ligii Campioniilor 2009/10; semi-finalistă (locul 3) a Ligii Campioniilor 2008/09; câștigătoare a Campionatului Macedoniei 1997, 1998; câștigătoare a Campionatului Germaniei 2001; câștigătoare a Cupei Macedoniei 1997, 1998; cvadruplă câștigătoare a Ligii Naționale Române 2007, 2008, 2009, 2010; câștigătoare a Cupei României 2007; câștigătoare a Supercupei României, 2007 – prima ediție.
Cartea Narcisei Lecușanu, „Povestea vieții mele”, este un adevărat bildungsroman, o carte a formării și a devenirii, o carte în care viața s-a cerut povestită, o adevărată poveste de succes, clădită pe propriile trăiri, mai mult sau mai puțin comode, dar, toate, întemeietoare. Capitolele cărții (ex. Amintiri din copilărie și adolescență, Tricoul meu nu avea număr, Înfrângerile fac parte din joc, Viața merge înainte, Povara unei înfrângeri, 2012, Începutul unui nou drum: în doi, Egoul o poate lua razna dacă…) sunt treptele unor generații care și-au descoperit rădăcinile și aripile într-o pasiune, sportul, care punea la încercare omul ca întreg, omul care a reușit să stabilească un armistițiu ființial între trup și suflet: „Planeta începea să devină o imensă minge de handbal.” Cartea este scrisă cu penelul inimii, e o spovedanie firească și cutremurătoare, în același timp, a unui om care s-a așezat la masa de scris pentru a-și odihni sufletul și pentru a ne îmbogăți viața și a o vindeca de toate slăbiciunile omenești, împrumutându-ne, cu generozitatea-i proverbială, mentalitatea unui învingător.
Plecând de la credința „Nimic fără Dumnezeu”, Narcisa Lecușanu a dedicat cartea oamenilor care i-au plămădit viața, de-a lungul anilor: „Oamenilor care m-au crescut – Petru, Elena, Eduard, Camelia, Iulian, Florin; colegelor, antrenorilor, profesorilor – uriașa mea familie extinsă; comorilor din viața mea, Maria și Iustin, cele mai prețioase TROFEE și bucuria de a fi; lui Nicolae – soțul meu –, pentru răbdarea și dragostea cu care mă ajută să înfloresc.”
Cartea are, cumva, un început șocant – „Pe la trei ani și jumătate a trecut trenul peste mine” – , dar e un început care a dat frâu liber experiențelor de viață care i-au zidit sufletul: „Dacă m-ar întreba cineva ce înseamnă eternitatea, aș zice că e timpul perceput ca nesfârșit, în care un copil este în pericol de moarte și nu înțelege de ce nimeni nu îl salvează.”
Cartea Narcisei e însăși viața, cu suișuri și coborâșuri, cu lumini și umbre, cu agonie și extaz, o carte vie, autentică, care se așază lin, pe făgașul amintirilor, îmbiind la regăsirea propriei identități, o carte în care te poți odihni de prea multa zbatere a zilelor. Scriitura Narcisei Lecușanu este frumoasă și curată, aidoma sufletului autoarei care ni se oferă, cu fiecare filă, pe talgerul seducător al trăirilor și amintirilor. Lipsit de înzorzonări inutile, stilul Narcisei Lecușanu este suav și elegant, impresionist și realist, în același timp, prin surprinderea veridicității trăirilor într-un tablou al frământărilor lăuntrice: „Dacă aș fi pictor și m-aș vrea într-un autoportret, m-aș concentra asupra a ce e dincolo de chipul meu. Aș evita orice tușă care exprimă încrâncenare și mi-aș reda, în culori senine, atitudinea pozitivă, proiecția optimistă a unor situații pe care le anticipez, tenacitatea, rezistența la efort îndelungat, grija să nu scap frâiele modestiei…Iar privirea să caute neapărat drumul către sus, în semn de mulțumire lui Dumnezeu”.
Mărturisindu-și apartenența la două familii – „cea în care m-am născut și cea a handbalului” – , cu mentalitatea de învingător în sânge – „De câte ori cazi, de atâtea ori ai obligația să te ridici și să o iei de la capăt.” – , numele Narcisei Lecușanu a devenit o emblemă a sportului național și internațional: „Planeta începea să devină o imensă minge de handbal.”
Făcându-și debutul în handbal în 1988, considerată „cea mai valoroasă tânără jucătoare”, „cea mai tehnică jucătoare a turneului”, multiplă campioană națională, în Germania, Macedonia, Danemarca, vicecampioană mondială cu România la Sankt Petersburg – odată cu reîntoarcerea la Națională, a reintrodus jocul cu pivotul – Narcisa Lecușanu s-a retras în 2010, la 34 de ani, din cauza unei accidentări la genunchi: „Partea cea mai greu de suportat a fost nu durerea fizică, ci frustrarea, pentru că îmi doream atât de mult să joc și nu puteam.”
Viața de sportiv presupune o experiență cazonă, cu aripi și prăbușiri, cu suflete zbuciumate și gânduri pribege, cu doruri și deznădejdi, cu încoronări și decadențe:„E greu de descris gustul victoriei (plutire, bunătate, generozitate, te îmbrățișezi cu toată lumea, fiindcă vrei să îi iei pe toți în «oda bucuriei» ). El trebuie trăit.”; „Simțeam aripi pe umeri, simțeam că mă pot înălța…”; „După ce ai parte de așa ceva, după ce simți bucuria adusă celorlalți, după ce admirația atâtor oameni te-au făcut să te simți copleșită, după ce îți dai seama că ai fost ambasador excelent pentru țara ta, nu poți decât să-I mulțumești în continuare lui Dumnezeu, să te rogi pentru sănătate, minte, energie și să îți dedici restul vieții tale acestui sport.”
Narcisa Lecușanu s-a clădit ca individualitate prin apartenența la colectivitate, la un grup identitar, de fapt, care construiește valori, fără să le anihileze, o școală în care nu se știe cine dă și cine primește, o trăire la unison: „Într-un joc de echipă e în firea lucrurilor să fii foarte bun și să ieși și tu, personal, în evidență. Dar la fel de adevărat este să te bucuri enorm dacă o altă jucătoare din echipa ta joacă fabulos. Asta numesc eu fairplay, cooperare sau sprijin într-o echipă. E ca într-o familie în care ești fericit pentru izbânda copilului sau a altei rude apropiate,”; „Știam că doar starea de «împreună» ne va face invincibile.”
Între Narcisa Lecușanu și Câmpulung Moldovenesc s-a creat o legătură de sânge : „Un loc special îl are primul cantonament. Plecam zece zile din sânul familiei la Câmpulung Moldovenesc, sus, în Bucovina, și mi se părea că voi pleca foarte departe de casă. Totul era nou, stațiunea, faptul că zi de zi aveam antrenamente cu totul altfel decât făceam noi la sală, în Bacău. Eram fascinată.”
Fraza curgătoare și senină, de povestitor la gura sobei, înlănțuirea fragmentelor de viață, exteriorizate, cu frământările lăuntrice, transformă povestea unei vieți într-o spovedanie livrescă care devine brevet de învingător: „ca să fii învingător trebuie să îți învingi prima dată propriile slăbiciuni, aceasta este adevărata victorie.”
Impresia de viață trăită la maximum și întoarsă pe toate fețele timpului, din perspective auctoriale multiple – copil, adolescent, matur, sportiv, femeie, mamă, soție, director, președinte, secretar de stat – transformă povestea unei vieți în operă deschisă în care timpul mai scrie, din când în când, câte o filă: „Această carte poate continua în multe pagini. Pe măsură ce citesc și recitesc, simt nevoia să adaug alte amintiri, alte experiențe, alte emoții. Dar sunt conștientă că, în acest fel, ea nu va ajunge la cititori niciodată.”