Răspunsuri pentru Anne. Sonettina

2 recenzii pentru Răspunsuri pentru Anne. Sonettina

1. 

   Evaluat la 5 din 5

   ovidiu oana-pârâu – 4 iulie 2022

   RĂSPUNSURI PENTRU ANNE reuneşte în paginile sale sonete de dragoste. Titlul este un omagiu pentru DRAGOSTE, acest imperiu de frumos infinit, o bipolară parabolă, dar şi o dedicaţie pentru Anne Hathaway, soţia ignorată în scrierile sale de William Shakespeare. Esenţa cărţii transpare în acest motto criptat propus de autor:

   „Manole a zidit-o pe Ana într-o mânăstire.

   Shakespeare a zidit-o pe Anne în tăcere.

   Eu mi-am zidit Ana într-un templu de cuvinte.”

   La fel ca cele ale lui Shakespeare, sonetele mele de dragoste – redenumite SONETTINE- au ca tematică toate problemele pe care le implică dragostea: visul, împlinirea, gelozia, încercările de stapânire a pornirilor pline de dorinţe păgâne, iubirea care sparge convenienţele sociale şi apoi este condamnată de societate.

   Cele153 sonettine reprezintă cronica unui drum parcurs de eroii lor spre eternitate, descriind împliniri, ezitări, eşecuri, reveniri şi iertările trăite poate şi de Anne în singurătatea ei.

   ovidiu oana-pârâu

2. 

   Evaluat la 5 din 5

   ovidiu oana-pârâu – 4 iulie 2022

   Adina DUMITRESCU

   CUVINTE AŞTERNUTE CUVINTELOR, PAUZE, CONVERTIRE-N SONATĂ

   Amprentă personală înfiată prin citirea cărţii „RĂSPUNSURI PENTRU ANNE” Sonettina de Ovidiu Oana-Pârâu

   N-am dorinţa şi nici menirea de critic, de erudit cititor şi nici, Doamne fereşte, de post-faţator. Sunt precum fotograful din alte timpuri ce asistă în camera obscură la impresia fotografică instaurată gradual în lichidul de developare. Cu cartea încă închisă-mi imaginam firul feminităţii unei Anne aşezată în urma devenirii şi creşterii titanului, umbra aceluia, despre care izvoarele istoriei păstrează prea puţine impresii. Şi-am mers pe firul normal al existenţei acesteia. Mi-am imaginat-o fată de mici burghezi căreia-i trecuse vremea însoţirii, mi-am imaginat-o văl de sub care, nepuse la vedere stau varii sentimente pur feminine ce înglobează tremur păstrat feciorelnic, apropiere sfielnică dublată de duioşie maternă – era doar mai vârstnică decât Will, deschidere de boboc crescut în umbră şi acoperit de plin soare, năvalnică feminitate descoperitoare de izurile rozelor, de falice izuri, proaspătă mamă în multiplu de trei, lăuzie încoronată de scâncete şi prime cuvinte, singură legănătoare. Mi-am imaginat-o aşteptare, dorinţă ascunsă, aprigă frământătoare de aşternut gol, iertare, supunere şi sacrificiu de soaţă de meşter Manole, dăruire spre zidire trainică şi iubire… însoţitoare din plin de iubire statornică până-n ultima clipă a vieţii. Şi i-am spus autorului înainte de lansarea cărţii „cred că vei îmbrăca-o pe Anne cu toată iubirea ta, de care avea atâta nevoie”.

   Fac prima pauză şi deschid cartea. Citesc. Obişnuit, un poet îşi descrie dragostea gradual dacă este vorba de o singură iubire, acesta merge pe firul ei de la înfiripare şi păstrează un maxim nefiresc de lung pe aceeaşi abscisă. Sau, depinde de caz, culege numai vârfuri afective din care scrie o carte. Aici, la Ovidiu Oana-Pârâu se începe cu un maxim devorator, iubirea completă, poetul ridicându-se deasupra ei, dar, ţinând bine în mână un cumul din care nu uită nici cel mai mic amănunt. Obţii tu, cititor, tot fiorul începutului acestui sentiment, toate nuanţele erosului captat, inclusiv al carnalului eliberator al momentului, nu disipându-l, ci lăsându-i un moment de respiro refrişant, continuîndu-şi apoi reînvierea.

   Şi fac atunci a doua pauză; regăsesc poezia vie pe care am crezut că n-o voi mai găsi la alţii.
   „Din verde te-aş desprinde cu buza-mi tremurândă,
   Muşcând până la sânge din trupul tău prea plin.
   Cu roşu-am să te umplu, apoi să te alin,
   Petală cu petală în inima-mi flămândă.
   Vom mirosi a vară şi-om umple universul
   Tu pentru mine roză, eu pentru tine versul.”
   (de ce să-mi fii doar roză …)

   Câtă putere poate să aibă acest sentiment? O ştiu, o ştiţi, o ştii…
   „M-ai învăţat în lacrimi să văd din nou lumina
   Şi netezit-ai scoarţa cu primul tău sărut.
   Azi, sunt copacul falnic, deşi cu creştet nins,
   Iar tu îmi eşti altoiul ce moartea a învins.”
   (lăstarul iubirii …)

   „Când trupul tău imprimă în mine recunoaşteri,
   A Evei pe Adamul născut spre-a o iubi,
   Par două mere sânii, păcat spre a-mplini
   Ispita de-nceputuri în repetate naşteri.
   Şi alungaţi din Eden în locuinţe-astrale
   Le-nnobilăm cu îngeri vestind pe mai departe,
   Că-s raiuri ce ne-aşteaptă, nu dincolo de moarte,
   Ci, zi de zi, în suflet, în forme ancestrale.”
   (înveşmântat cu tine …)

   O, Anne, iubita ascunsă în colţul neuitat al iubirii statornice, o, Anne ce aştepţi mângâierea reală, reamintită, mereu însetată de vorba-ţi din degetele lui Will neplimbate pe tine, o, Anne, nici nu ştii că departe, în timpuri neapucate, o mână te caută, o mână ţi-e strânsă, o mână ţi-e sărutată cu patimă de un neştiut îndrăgostit ce te invită acum în dansul iubirii nemuritoare! Din timpuri, din sentimente făcute odată cenuşă apoi flacără-rug, pe umbra ta se aşterne căldura vremurilor netrăite. Un arc de cerc, un curcubeu porneşte din tine, un curcubeu vine spre tine, întâlnindu-vă. Un feedback, o dublă ascendenţă te învie-ntr-o carte aducându-te feminitate, aducându-te femeie, o, Anne, şi-n ce dans! Şi lasă-ţi batista să-ţi cadă că va fi ridicată, şi lasă-ţi privirea pecete ochilor de departe, şi ridică-ţi privirea spre cerul iubirilor nemuritoare, şi nu-nchide ochii! Lasă-ţi picuri de rouă să se stângă în lacrimi ce-ţi brăzdează obrajii că ştii… însetatul, poetul, te-aşteaptă! Însetatul se face una cu tine, peste timpi întrupându-se!

   „Halucinant decor parcă din basme,
   De vraja gurii lui, prinţesa-i prinsă.
   Cu gust de fragă buzele-i atinge,
   Fior necunoscut o săgetează
   Când braţul lui puternic desenează,
   Brâu viu şi ferm ce mijlocul îi frânge.
   Din puful buzei sorb şi se îmbată,
   Trec pragurile lumii unu-ntr-altul,
   În ei se scurge, din eter, înaltul
   Sfânt legământ ce rostul le arată.
   Îşi schimbă-n picuri, ceara, efemerul,
   Penumbrele-n iatac sporesc misterul.”
   (din lumânări…)

   „Ce taină mă îmbie-acolo unde
   Lumina se conjugă cu fiorii,
   Arhaic prag pe care să-l inunde
   Vibraţia măiastră a viorii?
   Noi contopim milenii în secunde…”
   (ce taină mă îmbie?)

   Să fac o pauză lungă, ceva îmi şopteşte din mine. Să mă depărtez, să nu stric armonia versului, aud altă şoaptă. Să închei lăsându-i Annei darul trimis dintre veacuri. Să murmur, să-mi fac pirueta lebedei cenuşii …să mă privesc cum dansez ultimul dans al lebedei… Să vă invit cu tot fastul la primul dans al poetului Ovidiu Oana-Pârâu!
   –––––––
   Pentru dumneavoastră,
   cititori de carte tipărită,
   a dumneavoastră,

   Adina DUMITRESCU
   Râmnicu Vâlcea
   20 februarie 2017