Surori metrese timpului

6 recenzii pentru Surori metrese timpului

1. 

   Evaluat la 5 din 5

   ovidiu oana-pârâu – 4 iulie 2022

   Volumul tematic SURORI METRESE TIMPULUI

   Cu cele 200 de pasteluri autorul Ovidiu Oana-pârâu crează o frescă unică în galeria literaturii române prin diversitatea şi complexitatea imaginilor care o compun. Ele închid cercul deschis de Pastelurile lui Vasile Alexandri publicate în anii 1968-1969 în Revista „Convorbiri literare”.

   Volumul de pasteluri îl dedic Şcolii româneşti care are atâta nevoie să redescopere Limba Română.

   Educatorii îi vor învăţa cu aceste versuri pe prichindei să pronunţe cu fermitate şi să ritmeze cu gingăşie.

   Învăţătorii pot folosi descrierile mele pentru a-i ajuta pe şcolari să înţeleagă de-a binelea natura devenită pentru ei un alt oarecare spaţiu virtual.

   Dascălii de limba română au la îndemână alcătuiri de suflet care pot sădi în elevi şi liceeni respectul faţă de frumosul simplu iar Profesorii de arte vor avea în pasteluri modele care să-i inspire să se exprime prin culoare ori prin sunet şi că visele pot fi atinse.

   Iar mai apoi, toţi aceştia şi chiar voi, ceilalţi, să nu uitaţi să răsfoiţi din când în când o carte ca prag spre universalitate şi înţelegere a faptului că Dumnezeu se află în noi şi în tot ceea ce ne înconjoară.

   ovidiu oana-pârâu

2. 

   Evaluat la 5 din 5

   ovidiu oana-pârâu – 4 iulie 2022

   Îmbrăţişând Universul

   Însemnări despre cartea SURORI METRESE TIMPULUI
   PASTELURI de ovidiu oana-pârâu

   Din jos, de pe pământ, de pe o brazdă ce-şi schimbă culoarea pe nevăzute, cum nevăzută-i mişcarea acestuia în jurul Astrului, o respiraţie, două pupile, două mâini ce erau aplecate şi unite-n metanie, se ridică, deschid acolade îmbrăţişând Universul. Acesta-i răspunde tăcând, aşezîndu-i privirea la loc, pe pământ. Îşi freacă ochii poetul, se scutură de tina ultimelor zăpezi stătute, întârziate prin locuri ascunse, spre el se îndreaptă sunete de vechi anotimp ce credea că stăpâneşte pământul, apărări feciorelnice, umile aşezări, nările poetului prind boare subţire de primăvară, auzindu-i strădania deschiderii uşii de intrare. Pe negândite timpul se duce, trezindu-se el în plin anotimp îmbrăcat în pete de albi ghiocei, apoi între dalbe păştiţe, alişori, o picătură de roz se insinuează în cocărăii cu frunze pestriţe, dealul se mărgineşte cu albe salbe de păducel între care se scaldă în soare, albaştri, toporaşii. Dinspre zarzări şi pruni înfloriţi se aude cânt de albine, spre seară şuviţe de fum cresc înălţându-se, focuri sărite de mândrii flăcăi se hrănesc înghiţind frunze uscate, greble n-au timp de şedere, iar în gâtul poetului se-mpletesc melodii necântate că i-s ochii miraţi, lăcrimaţi de zefire.
   Din tumultu-i interior se nasc frânturi de versuri, cresc, îşi lasă amprenta.

   Doar vânturile-adie grijulii,
   Să nu doboare florile din ramuri,
   Ţesute ca baticuri colilii
   Şi mişcă-ncet perdelele la geamuri.

   Decorul verde-ncepe să-l brodeze,
   Natura zăpăcind-o de culoare,
   Chemând albine harnice s-aşeze
   Polenuri felurite peste floare.

   Ăst timp, în crânguri, mii de zburătoare,
   Armonizează cânt de regăsire,
   Omagiu la frumoasa sărbătoare,
   Adus pentru a vieţii primenire.
   (Primăvară)

   vântu-alină
   o sulfină
   semn de dor
   şi de amor

   într-o clipă
   se-nfiripă
   tonuri vii
   de păpădii
   …………
   fluturii
   aruncă vii
   nestemate
   peste toate

   iar în zări
   se văd cărări
   lungi fuioare
   de cocoare
   (lungi fuioare de cocoare)

   În deplină rezonanţă cu natura, spaimele primăverii, zăpezile mieilor, devin spaimele poetului. Intervin aici amintiri ale anilor însemnaţi de negurile primăverilor trecute, lacrimile rugilor către ceruri. Am vagi bănuieli. Mai aştept, citesc mai departe.

   Din norii cei mari se porneşte furtună
   Ce-n grabă pe oameni prin case-i adună.
   Stârnită pe seară când lumea-i în sat,
   La ora când plugu-i oprit din arat.

   Cad picurii parcă grăbiţi să pătrunză
   Pământu-nverzit de potopul de frunză.
   În bălţi se aşază aproape cu frică,
   Tot colbul ce vântul în aer ridică.
   …………….
   Când groaznicul trăznet le clatină firea,
   Prin geamuri în grabă-şi aruncă privirea
   Spre şura din curte, sau chiar la vecin
   Şi cruce închină să scape de chin.
   (Din norii cei mari…)

   albine zboară încă somnolente
   o rochie-nflorată de codană
   le-atrage ca o pajişte şi-atente
   zburlesc zulufii-i ninşi peste sprânceană

   în braţele iubitului se-ascunde
   părelnic speriată şi cerşeşte
   sărutul lui pe frunte să inunde
   de drag şi bine stare ce-nfloreşte
   (Pastel de iubire)

   Nu, nu mă-nşel, Ovidiu Oana-Pârâu este poetul combinatoriu, „omul orchestră„ iar într-ale sale poeme găsim plenitudinea naturii reînviate an de an, legătura picturală dintre diferitele medii, spaime şi trudă omenească, rugă divină, obiceiuri ancestrale, denumiri arhaice de luni, împletiri de simboluri creştine şi păgâne, adorarea anotimpului ca şi fiorul în faţa frăgezimii, indiferent dacă e frunză, floare, sămânţă germinată sau femeie.
   Şi pe nesimţite intrăm, autor şi cititor, în mantia caldă a verii, în care „Fluturii sunt rodul zămislit de dragostea florilor cu vântul”. Florile castanului sunt deja sărăcite-n petale, din ele fructe verzi se-ntrupează şi cresc, snopii sunt strânşi în căpiţe, viei îi cresc bobiţele viitoarei licori, prin case şi grădini cresc jucându-se mugurii omului, ţesutele sentimente îşi îngroaşe băteala ca rodul războiului de ţesut, se petrece trăind sărbătoarea soarelui, a coptului şi a iubirii.

   Regal de iubire văzut-am în munte:
   Pe el cavalerul, semeţ, împietrit,
   Iar ea îl mângâie zglobie pe frunte
   Şi-aleargă spre văi cu destin împlinit.
   ………………
   Moşneagul acesta, cu oaspeţi doar vânturi,
   Prin vremea ce trece, e tot mai frumos.
   Primit-a ca rosturi rotirea de vulturi
   Şi dese pâraie versanţii îi cos.
   …………………
   Cascada prelinsă prin barbă din frunte
   Aleargă spre văi, cu destin împlinit,
   Din el – cavalerul semeţ şi-mpietrit,
   Regal de iubire văzut-am în munte.
   ( Regal de iubire)

   Fluturi diferiţi coloraţi l-înconjoară, marea e sărutată de zborul instantaneu-razant al pescăruşului, se „împreună apa cu cerul”, peştii adunaţi în bancuri joacă fugile compozitorilor, suflul poetului e-n tânjit de tumult, „inima i se pierde„ parcă, se-anină de o rază de soare fierbinte, cu ea păşeşte singur în grădina înflorită, „fantasme se pictează pe retină, codrii îngână madrigale„ cireşele din roşii cercei devin boabe mici amărui, căci, …….
   te-aştept de prea demult în astă vară
   cireşul s-a golit de cerceluşi
   n-ai apărut doar greieri din vioară
   cri-cri-uri îmi îngână pe la uşi
   (cireşe amare)
   … mierea curge, se căpăcesc faguri de ceară, îşi lasă prinosul privind fuga-n rotire a ramelor, soarele arde lăcrămioarele, furnicile cară sacii adăpostindu-i ferindu-se de botul ariciului, ciocârlia cântă „risipindu-şi melodia peste câmpuri de bucate”, florile grădinii se întrec în culori, macii care au înroşit câmpia stau „sub lacrime ce dor a ploaie„ fetele resping băieţii spre repetarea gesturilor dragostei.

   Ea bate-n gene, râde, îl împinge,
   Pe cale fuge, dar în urmă cată,
   Cerşind un alt sărut, îmbujorată
   De gustul crud de fruct ce o învinge.

   El a-nţeles, şi-aleargă pişicherul,
   Cu drag, cu mâna, mijlocu-i cuprinde,
   O strânge şi privirea li se-aprinde;
   De zor ce-i poartă, au vărsat panerul.
   (de-atâta vară…)

   Treptat frunze uscate se strîng luate de vânt şi se-aşază la marginea rigolelor, gutuile coapte mută pete de soare în curţi, pomii-şi arată mândrii de roade parfumate, iar eu, observatorul spiritului verii ce iese din carte, trăiesc intens împlinirea naturii sub oblăduirea Domnului, soarelui, frumosului din poet, tânjind.
   Mi se răspunde ca din ceruri, ca şi când mi-aşi fi strigat tânguirea, …

   e iarăşi timp de roade-n vii
   nu-l risipi citind poezii
   gândeşte-te la dar de soare
   şi bea o cană de licoare

   ţi-a osteni din amăgiri
   lăsând iar loc de amintiri
   şi-o alina plăcuta trudă
   în zvon de ceteri şi lăută
   (e toamnă iar…)

   … da, în inima şi în cartea poetului a venit toamna. „toamna scriu mereu pe roşul/frunzelor ce ruginesc/iarna văd cum ies prin coşul/casei fumuri ce albesc/zarea şi o înfioară/ iar un negru ca de cioară/ a vestit că norii cresc//”
   Paradoxal, solar şi totuşi rece, îngheţat şi fierbinte, un solitar cu sufletul împrăştiat pe coclauri, pe culoare de frunză şi flori, cu gândul când spre divinul coborât peste el picurat în unica însuşire în faţa căreia te pleci, căci posedă simţirea cea de dincolo de limite, când spre brazda românească schimbătoare-n culoare şi geamăt, păstrător al sărbătorilor toate, al semnelor şi simbolurilor, poetul iubeşte. Pătimaş, dezarmat în faţa frumosului şi melodiilor inimii, cu braţe deschise sau în murmur de dor şi de jale, pătimaş şi totuşi cumpănit, aşezat. Descopăr în Ovidiu Oană-Pârâu stabilitatea şi măreţia muntelui în care clocoteşte vulcanul. El îşi plimbă paşii fără vorbă, îndrumând din priviri:

   Toamna dă din zare ştire
   – hei, e vremea de plecare!
   pregătiţi-vă cocoare
   pentru zbor de nemurire!

   iar apoi rămâne tristă
   bolta ponosită-n gri,
   greieri suflă în batistă
   primul gutural cri-cri
   ………
   fulgi şi frunze risipite
   se amestecă în vânt
   peste vrăbii zgribulite
   cad omături pe pământ
   (Noiembrie)

   se mântuie de rodul lor ogoare
   brăzdează pluguri nou belşug pe glie
   scad orizonturi sângerând de soare
   pătând ninsoarea ce-n văzduh se scrie

   ce nuntă-n cer şi câtă bucurie!
   (alai de nori)

   Şi plângându-mi anii, intru pentru a nu ştiu câta oară în rezonanţa versurilor, în sufletul poetului. Şi-mi scot batista ştergându-mi lacrimile şi nu ştiu dacă-s de bucurie sau tristeţe şi nu pot lăsa din mână o carte care cântă balada trubadurilor de ieri şi de azi ce-şi au instrumentele mereu acordate, în cărţi!

   Din noi rupe timpul secunde
   În ritm unduios de vioară…
   În fir coliliu le ascunde
   De toamnă din noi şi de-afară.
   (E toamnă în noi şi afară)

   Iar el, poetul, nu poate intra în iarnă, aşa cum noi toţi creştinii ce ţinem legătura veşnică între acei rămaşi şi cei plecaţi nu putem, noi care din adoraţie de Dumnezeu credem în cele două tărâmuri împletite.

   e sărbătoarea sfântă a privirii
   când omul simte ochiul mai curat
   privind înspre minunea nemuririi
   şi prinsă în colindul murmurat

   se-mpart lumini de veci pentru cei duşi
   cu sufletul în albul preacurat
   colaci pe sub icoane fi-vor puşi
   şi-apoi ne aşezăm pentru iernat
   (Vovidenie)

   Melancolia toamnei îşi pierde din cenuşa acoperitoare a zilelor treptat, praful acesteia dispare ca-ntr-un amendament de neutralizare, baloane albe se ridică în zare, baloane albe i se coboară în suflet, un proces real, poate o alchimie-i transformă gradual reţeaua sangvină, aceasta bate cioc-cioc peretele capilarelor vecine, un pârâu de veselie îi umple sufletul, căci uite, vede şi simte şi se bucură când vede zorul instaurat în curţi, în interioarele caselor. Mâinile gospodinelor intră în iureşul curăţeniei de iarnă, se pregătesc casele să primească cetele colindătorilor, mâinile gospodarilor îşi acoperă şi mai bine fructele grădinilor, îşi inspectează podurile, se dreg scările acestora, curţile se curăţă, se aeriseşte cămara pentru primirea slăninei, se ascute cârligul, deasupra fânarului îşi trece mâna printre păstăile şi poamele uscate. Vin colindătorii şi vine Crăciunul! Dar până atunci, ghetuţele să fie la uşă!

   Te-a păcălit Moş Niculae! În ghetuţă
   Prin hol s-a furişat şi-a pus pachetul,
   Cu rodii, bomboane, iar buchetul
   De roze de la mine-i pe măsuţă.

   Îţi văd surpriza şi acum zâmbesc
   Ghicindu-ţi încântarea desenată
   Pe buze în culori de ciocolată
   Şi-adorm şoptind într-una: Te iubesc!
   (Moş Niculae)

   Şi vin zăpezile, vin gerurile, duduie lemnele-n sobe, …

   Sub chiciuri ologesc copacii,
   Pierzându-şi crengile ce crapă.
   Şi despuiaţi rămân săracii,
   Când lăstărişul îi îngroapă.
   …………..
   Copiii aciuaţi prin casă,
   Uimiţi privesc de lângă glastră,
   Cum frigu-ncepe iar să coasă,
   De gheaţă floare la fereastră.
   (De gheaţă floare la fereastră)

   I. Când voi cerne
   şi-oi aşterne
   toată casa?
   se întreabă jupâneasa.

   II. Când voi cerne
   şi-oi aşterne-n
   lumi zăpada?
   se întreabă gravă,
   iarna.
   ………….
   trebi mă mână
   ca să gat
   o săptămână
   de grijiri
   şi de postiri
   ce sfârşeşte-n
   veselia
   naşterii pruncuţului,
   Fiul drag al Domnului
   şi aduce
   bucuria
   adorării
   lui Mesia.
   (Două… şi un singur ţel)

   … şi a venit Crăciunul!

   „- Dar tu? Eu sunt odor din Vară,/ Când cerul, câmpul de secară/ L-a dăruit, crescându-i rodul/ Cu ploaia caldă, iar norodul/ De păsăret din lan fugit,/ Sătul de bobi m-a risipit,/ Purtat pe-aripe sus pe cer,/ Să fiu schimbat în fulg, de ger.” //
   (Trei fulgi născuţi din trei surori)

   „Am presărat ca floarea de cais,/ Desprinsă de pe ram în primăvară,/ În zori de zi şi-n nopţile de vis,/ Sărutul meu pe sânu-ţi de fecioară./ Iar troienite patimi sub petale,/ Ce-au nins alene peste un cuvânt,/ Desprinse din poveştile regale,/ S-au preschimbat acum în legământ.”
   (A mai trecut un viscol şi o iarnă)

   Lăsând de-o parte şi ciclul „În lumea necuvintelor” îmi simt oboseala aruncată de colo-colo, haotic, locul ei fiind luat, şarpe-mpletit în efluvii, de efuziuni împletite din deznădejde dansată apoteotic, sentiment ce ţi-e dat poate o dată, de două ori în viaţă. Şi-mi spun că făcând omeneasca pauză trebuie să mă desprind printr-o bătaie din palme, dar cum inima de poet rezonează lirei în acorduri de pană măiastră, mă aşez şi mai bine pe scaun. N-am cum s-o las tocmai acum schimbând-o c-o prozaică pernă! N-am cum s-o las de-aş muri, face parte din ţelu-mi de viaţă. N-am cum să aflu mai multe, nu vreau să mai pun întrebări ca-ntr-o maieutică socratică, de unde îi vine poetului relevarea, de unde revelaţia, de unde harul simţirii adevărului. Evolutiv, ca-n madrigal, dacă la început m-a pătruns fâlfâirea pastorală, mai apoi, ca pe mai multe voci aud corul naturii, al schimbărilor pe anotimpuri, aud bucuria şi tristeţea de viaţă părăsită în viaţă. Corurilor de îngeri le aud fâlfâirea. Aud totodată prin el, poetul, prin sufletul său, pulsul naturii, apăsarea şi sfâşierea dorului, aud cum se plimbă pe plajă solitudinea în tristeţe. Din tristeţe se-nalţă ruga apei spre soare. Văd lumina icoanelor cum răzbate întunericul regretelor, aud tăcerea soarelui fără laudă purtând şi hrănind facerea, devenirea, ascult mugetul mării în melcul Murexului, îngroparea iluziei deşarte în focul purificării, citesc fără de ochi pacea măslinilor Hericonului, ieşirea din infernul contrastelor, jalea sufletului prea colorat prinsă în boldul insectarului. Văd mâinile împreunate ale poetului ca şi când ar cerşi bunătatea dumnezeiască. Privesc pescăruşul razant pentru o clipă mării, ţipând ascuţit „netrebnicului Neptun”. Poetul îşi vede trecerea, ultima trecere din ultima scânteie a mangalului odată rug. Doar că el nu ştie, nu crede în magia propriei renaşteri. Un flux şi-un reflux filozofic îl ţine deasupra spumă albă de val. Şi spuma albă se plimbă în alb prin vechiul drum al oierilor, prin peşteri subpământene, se plimbă printre energii întreţinute din Sohodolul brâncuşian în Răşinarii lui Goga. Faţa poetului e tristă, inima i se bucură de bucuria copiilor, lanţului de copii în creştere şi desăvârşire. Şi crede atunci că trebuie să-şi picteze în suflet, să-şi creeze singur cerul. Dar dorinţa de solitudine îi e întreruptă fugitiv de fulguraţia roşului. Ar dori s-o păstreze, ar dori s-o ascundă, ar dori să n-o fi văzut niciodată. Numai că el e copilul soarelui, copilul ce se minunează de modestia şi curajul ce-o are floarea de colţ, floarea reginei şi devine jurământul simţirii veşnice, toaca bătută cu ciocănelul de lemn din naştere până la asfinţit. În sunetul ei e ascunsă taina cea mare, taina iubirii.
   Mai am ceva de spus despre poetul Ovidiu Oana-Pârâu? Mi-e şoapta secată! Mai pot doar să-l înscriu în spaţiu, conferindu-i forma sferică de floare globulară compusă din mici floricele, floarea de hortensie rezistentă gerului, rezistentă secetei, rezistentă flăcării, rezistentă îngheţului în mişcare de mici floricele componente care tremură în faţa tuturor senzaţiilor …
   În fond, proiecţia ei pe planul cotidianului este un cerc în perpetuum-mobile.

   Adina Dumitrescu
   4 februarie 2017

3. 

   Evaluat la 5 din 5

   ovidiu oana-pârâu – 4 iulie 2022

   „Sunt poeti care descopera POEZIA si POETI descoperiti de poezie.
   Incercand sa dezlipim, ori sa supralicitam sentimentele care platesc tribut inteligentei de a recunoaste FASCINATIA NATURII CELUI CE SLUJESTE CUVANTUL… este destul de greu (mai ales la debut) sa obiectivam ceea ce ne prezinta portretistul ANOTIMPURILOR – SURORI, fara a patrunde tainele mesajului artistic raportat la coordonatele sufletesti.
   Trezirea lui OVIDIU OANA la poezie, nu avea cum sa se faca decat prin atractie, luciditate pasionala si dupa parcurgerea retrospectiva si introspectiva a continuturilor pline de rezonante si farmec ale celor patru anotimpuri – metrese ale timpului.
   DE CE METRESE ? va veti intreba.
   Cred ca se incearca – poate cu durere sau prin impacarea sinelui cu BUCURIA, la varsta deplinei maturitati – a se gasi acel sambure de Adevar dupa care umblam cu totii… intreband, pierzand, renascand…
   PILDA SEMANATORULUI sau POVESTEA POETICA A SEMINTEI IN LOC BUN SEMANATA CU IUBIRE se cere urmata pana la culesul raspunsurilor.
   Anotimpurile ne sunt aproape toate, se rotesc, fiind surori… se completeaza surprinzandu-ne, provocandu-ne si convingandu-ne cu detalii care… inlocuiesc, determina, semnalizeaza prezenta Luminii in inimi, priviri, miracole ale armoniei, tuse ce incalzesc sau ingheata o lume respectand, cu voie sau fara voie, LEGEA TRECERII TIMPULUI… TIMPUL fiind IUBITUL rotirilor prin ireversibilitatea plina de paradoxuri si dezmeticiri…
   Oare se accepta o REALITATE cu tranzitii, impuneri si controverse… sau pur si simplu se iubeste CEEA CE ESTE asa cum se descopera privirii si intelegerii prin simtirea poetica?
   OVIDIU OANA ne ajuta sa ne apropiem de esenta convingerii noastre, prin crezul sau poetic, prin pildele anotimpurilor vazute ca stari, imagini, amintiri daruite pasilor pe Cale. In acelasi timp ne provoaca sa descoperim propriile noastre anotimpuri calauzind inima cu visul visarii ca un refren arhicunoscut si in acelasi timp unic.
   Se impletesc… „elemente de surprins” in specificitatea fiecarui anotimp, „evenimente” si definiri poetice, stari si locuri „strategice” (cum le-am numit eu) – menite a imbratisa particularitati – constatari si consecinte ale responsabilitatii si efortului poetului ravnitor sa impartaseasca generozitatea unor trairi si, nu in ultimul rand, sa colinde. Fascinatia naturii insoteste clarviziunea Celui CE SIMTE… povara trecerii timpului si mai ales acea permanenta rotatie-alternanta impusa de timp acestor biete anotimpuri-surori, pe care – in acelasi timp – le schimba si le infrumuseteaza in iubiri de nedescris si totusi recunoscute prin sensuri. Sa culegem, asadar, din bogatia anotimpurilor sale!” (IOAN Ratiu)

4. 

   Evaluat la 5 din 5

   ovidiu oana-pârâu – 4 iulie 2022

   O POSTARE
   Pasteluri s-au scris destul de multe, scriitorul Ovidiu Oana-Pârâu nu este singurul, dar e de apreciat efortul, talentul, frumusețea alcătuirilor. În ce privește părerea cu slavona, ca fiind poporul oprimat cu slavona, s-avem pardon! Slavona este limba de slavă a lui Dumnezeu, lucru demonstrat și știut de cunoscători. Ea este foarte apropiată de dacoromâna, daco-geta-carpica, pelasga veche, mama limbii latine, iar lucru știut de multă lume, mai puțini de rolleriștii învățați la lumina lămpii slăvitului Ilici. Nu, slavona nu a oprimat poporul pelasgo-dacoromân, ba din contra, în momentul ofensivei deșănțate a catoicismului, a papismului, după Marea Schismă, moment al dorinței de conducere mondială a Vaticanului (vezi ofensiva catoliscismului dinspre Ungaria regelui Ștefan, încoronat cu coroana din aurul nostru și trimisă de ai noștri din Dacia, silniciilor îndurate de ardeleni, ba și trecerile cu oaste peste graniți în Moldova, Țara UngroVlahiei/ Țara Românească etc., ordinele militare călugărești, distrugerile de toate felurile, cuminând cu marele furt de valori din Constantinopol, sub pretextul Salvării Sfântului Mormânt, Biserica Răsăriteană și-a ales scrierea veche, de slavă, cu litere sfinte, știute de domnitori, preoți, cărturari, dieci etc. , adică slavona (Chiril și Metodiu au readus pe numele lor știința vechilor scrieri, au inventat-reinventat ce se găsește în catacombele Vaticanului, în muzee, în inscripții străvechi, unele în tot Occidentul brusc dezvoltat cărturărește după furtul- furturile de la Constantinopol și Orientul Mijlociu, inclusiv arhitectoric prin clădirile gotice, ale constructprilor geți-goți-vizigoți, știutori de taine străvechi (munți zidiți etc. vezi și Histria, Densuș …). poporul credincios știa despre ce se vorbește în Biserica lui, nu a trebuit să vină scrierea în latină…Că s-au făcut școli după ce Vodă Cuza și cărturarii din preajma lui a înălțat întru știință de carte neamul, atât cât au puut, lăsând mare merit lui Spiru Haret și celor din preajmă e altă discuție, cum alta e și analfabetismul cronic, ajuns la nivel de preeședinție și guvern, doctorate (conform legii că toată lumea să fie meșteri în toate, masteri și doctori, pe când adevărații cărturari sunt umiliți, îndepărtați, ofensați, alungați prin țări străine etc. și unii cocoțați pe sute de premii, râvnind și premii uivrsale, nobiliare, galactice etc. Și mai spun ceva: Cea mai mincinoasă carte existentă în România este Dicționarul Limbii Române, unde toate cuvintele sunt născute de neamuri străine, numai de marele popor al geto-dacilor, al doilea după inzi, nu, acest fiind un popor mut, învățat să vorbească de invadatorii Romei și altor regate, imperii…De mai ieri ne învață firoscoșii că și Sfânta Parachiva trebuie numită, lăudată, schimbată în pisanii, manuscrise, calendare vechi și cărți în grecismul Sfânta Parascheva, contrar firii limbii noastre, cea știută de Cotiso, învățată și de Ovidiu.
   URARE DE BINE LANSĂRII CĂRȚII SCRIITORULUI OVIDIU OANA-PÂRÂU!

   Florin Grigoriu
   23.10.2016

5. 

   Evaluat la 5 din 5

   ovidiu oana-pârâu – 4 iulie 2022

   OVIDIU OANA-PÂRÂU – Client al melancoliei
   Cronică la ediţia 2006 a volumului de pasteluri SURORI METRESE TIMPULUI
   IN UNIVERS TOATE ÎŞI AU ROSTUL ŞI PLINUL LOR

   Anotimpurile în ecuaţii lirice, în structura versului punctiform, supus pulsaţiei, reacţiei sufleteşti cadenţate sau străluminării de culori. Ovidiu Oana Pârâu scrie cu sufletul unui adolescent îndrăgostit de Creaţia divină. Scrie nu pentru sine, ci pentru alte suflete iubitoare de frumos. Scrie cursiv, sobru, consfinţind tradiţia clasică, fluenţa ritmică şi parfumul îmbătător al eufoniei. Poemele atrag, fascinează prin echilibrul versului amprentat de agreabile vibraţii pe placul celui dispus să asculte vers melodic, uşor de rostit, dar trăit intens. Momentele şi „întâmplările” naturii devin momentele şi întîmplările inimii sale. Cam în acest fel scrie autorul nostru. Şi scrie bine. Structural este, prin urmare, un poet inimos care asociază discret bucuria senină a iluminărilor cu tristeţea ciclică, fulgerătoare a esenţelor naturii.

   Volumul „Surori metrese timpului” oferă cititorului, atent chibzuite, frumoase alcătuiri poetice care au ca laitmotiv „fiinţa” anotimpurilor şi veşnica lor rotire ca reper între cosmic şi uman. În apele translucide ale universului său poetic „albesc copacii prin livezi, apusul se rătăceşte printre munţi”, se întrezăresc „fantasme care-i pictează vara pe retină”, tristeţile autumnale îl ating din mersul lor legendar, „pământul îi rugineşte la picioare”, toată „zăpada cuvintelor” ne stă la dispoziţie în volum, amintindu-ne că poeţii sînt nişte „iluzorii oameni de zăpadă”, deasupra cărora locuieşte Atotstăpînul Timpului, cel care a întemniţat Universul în calcule precise, astfel încît nimic pe Pămînt să nu eludeze rolul anotimpurilor-surori pe care Ovidiu, poetul, le cheamă la dînsul să le povestească adevărul despre firea lor.

   Pe rînd, oglinda cărţii le reflectă chipul: primăvară, verdeaţă, bucurie, renaştere: „Decorul verde-ncepe să-l brodeze,/ Natura zăpăcind-o de culoare,/ Chemând albine harnice s-aşeze/ polenuri felurite peste floare”. Vara, „un rai lumesc, belşug, regal de iubire, cireşe amare”: „Orbitoare armonie/ în înalt şi pe câmpie/ Pe cer strălucirea lui/ Pe şes floarea soarelui/ sub corolă fără samăn/ ici corolele de galbăn/ pe bolţi fine irizări/ înspre câmpuri dulci chemări”. Toamna carelor pline de roade, minunata paletă coloristică: „se mântuie ogoarele de roade/ sub soarele părelnic obosit/ din haturi se conjugă-n cer noroade/ de păsăret spre loc necunoscut”. Iarna, „de gheaţă floare la fereastră”, pustie, rece-n seara de Ajun, viscol, îngheţ, atmosferă încremenită: „Norii mei/ cu fulgii grei/ par redute-n/ zări pierdute./ Vor veni/ să fulguiască/ în noaptea împărătească/ oamenilor/ să vestească/ bucuria/ Maicii Sfinte-a/ Lui, Maria,/ c-a născut/ pe fiu, Mesia”. Poeziile celor „patru surori metrese” sînt ceea ce George Călinescu numea la Alecsandri „picturi verbale”, desene calde, delicate, vorbind despre legătura armonioasă dintre anotimpuri, despre elementele specifice fiecăruia, despre schimbările ce au loc în natură – ele însele o frescă a naturii străbătută de sensibilitatea lirică, cea care dă măsura reală a darului său artistic.

   Poetul OVIDIU, un sensibil rezonator la tot ceea ce ţine de natură şi de schimbările ei prin anotimpuri, realizează un calendar liric al timpului pămîntesc cu ajutorul versului disciplinat, melodios, ca mijloc de a crea atmosfera de comunicare a stărilor sale sufleteşti. Constat, autorul rămîne fidel modalităţii literare anunţate: nu apelează la cuvinte grele, uzitează imagini vii, concrete, individualizează peisajului, zugrăvindu-l cu un farmec anume, cu o acumulare binevenită de emoţii, de vibraţii la fel ca în peisagistica picturală. Temperamentul clasic, plasticitatea, viziunea senină, graţioasă asupra naturii, ne încunoştinţează că ne găsim în faţa unui bun poet, dăruit cu talent, un poet ce îşi poate turna visurile fără teamă în matricea poeziei, un poet de la care aşteptăm şi alte realizări asemănătoare volumului de faţă.

   Aşadar, o probă de sensibilitate, de talent şi de inteligenţă. „Surorile metrese al timpului” cîntă în cele patru zări un refren insistent: în Univers toate îşi au rostul şi plinul deplin. Iată semnul, concretul semn că poetul este necesar şi chemat la un frumos cîntar. Întîlnirea cu poezia lui Ovidiu reprezintă un plăcut popas sufletesc, în acest prezent în care latura spirituală pierde teren în favoarea pragmatismului. Repet, volumul confirmă talentul unui poet bun, client al melancoliei, care consemnează ochiul interior al sensibilităţii naturii, un poet înscris deja la cuvîntul poeziei româneşti contemporane.

   Maria Diana POPESCU – Septembrie 21, 2008
   redactor Agero, Stuttgart http://www.agero-stuttgart.de
   redactor RomanianVIP http://www.romanianvip.com
   director literar-artistic Vama literara http://www.vamaliterara.net

6. 

   Evaluat la 5 din 5

   ovidiu oana-pârâu – 4 iulie 2022

   ovidiu oana-pârâu, o personalitate literar artistică și culturală complexă
   Încercând o abordare a scrisului lui ovidiu oana-pârâu, mă aflu într-o postură privilegiată și mă simt în același timp dezamăgit. Privilegiată pentru că am ocazia să evoc, fie și numai în parte, o personalitate artistică atât de complexă. Și dezamăgit pentru că la început, când l-am cunoscut ca elev cu mulți ani în urmă, am intuit doar incipiența a ceea ce avea să devină de-a lungul timpului. Oricum, îndemnurile mele de atunci, au rodit în parte, mai târziu în opera sa, ceea ce nu poate decât să mă bucure acum, la vârsta senectuții.
   A vorbi despre creația literar – artistică a lui ovidiu oana-pârâu nu este deloc ușor. Ne sare însă în ajutor însuși autorul: într-o ”biografie literară” inclusă la finele volumului ”Șoaptă-mă! Ucenic în dragoste”, trece în revistă în ordine cronologică, toate scrierile de până în anul 2017. Nu stă în intenția noastră să le numim pe toate. Cititorul interesat poate face singur acest lucru.
   Din biografia literară amintită, spicuim doar câteva mărturisiri: ”am început să scriu poezie târziu, abia în 2005. Nu știam atunci că a te mărturisi prin cuvânt, doare!” Sau: ”Nu în fiecare zi te trezești cu Dumnezeu la masă când crezi că ești sărac. Eu am pățit-o, Iar, El mi-a arătat cămara mea plină despre care nu știam” (”Doina, dorul, Dumnezeu”). Și ea, poezia, m-a devorat zilnic până astăzi, preț de peste 2500 de alcătuiri”. Pentru ca într-un ”Cuvânt înainte” la volumul ”Clonapolis”, fără falsă modestie, să se mărturisească: ”Eu nu sunt poet! Sunt doar un om de spirit care surprinde și redă altfel, prin cuvânt, firescul naturii și firea omenească așa cum fac toți artiștii cu mijloace felurite”.
   Pentru a încheia aceste considerații, oarecum preliminarii, vom mai adăuga încă o zicere a autorului: ”Mersul mai departe al umanității este condiționat de trecerea fiecărui individ, de la simplistul ”cogito ergo sum” la stadiul propulsatoriu ”dubito ergo cogito”. Și cu acestea ne apropiem de subiect și anume comentăm pe marginea volumului tematic ”Surori metrese timpului”, lansat la editura Anamarol în anul 2006, reunind ciclurile de poezie despre anotimpuri. Mai înainte, un adevăr axiomatic: Nu poți scrie despre poezie decât trăind-o. Lectura însăși e participare afectivă la un text ce nu e al tău. Poemul are însă forța de a fascina prin irealitate sa și de a se comunica oricărei alte conștiințe. ”Dacă poezia ar fi o limbă aparte, un limbaj al zeilor, oamenii n-ar înțelege-o; și dacă poezia îl înalță pe om, nu deasupra oamenilor, ci în ei înșiși” (Benedetto Croce, ”Breviar de estetică. Estetica in nuce, Editura științifică, București, 1971, p. 98). Și mai departe: ”De aceea poezia nu poate fi numită nici sentiment, nici imagine, nici suma lor ci contemplare a sentimentului sau intuiție lirică, sau – ceea ce e același lucru – intuiție pură în măsura în care e pură de orice referire istorică și critică la realitatea sau irealitatea imaginilor de care se leagă și în măsura în care culege suflul pur al vieții în deplinătatea ei” (Benedetto
   Croce, p. 192). Așadar, ne apropiem de poezie cu un fel de sfială. Orice comentariu critic pe marginea unui text poetic aproximează, căci adevărurile ultime, totdeauna inepuizabile, rămân dincoace de orice traducere discursivă. Acesta este de fapt, misterul poeziei. Mărturisesc cu toată onestitatea că m-am apropiat de texul volumului amintit, cu sfială și curiozitate în același timp, incitat întâi de toate, de titlul ales, întrebându-mă ce s-ar mai putea completa speciei de pastel pe un drum bătătorit de Vasile Alecsandri, Ion Pillat, George Coșbuc, George Bacovia, Aron Cotruș, Dimitrie Anghel, poetul florilor ș. a. Și totuși, în poezia ce dă titlul volumului, autorul ne vine în ajutor, în mod cât se poate de explicit: cele patru anotimpuri sunt:
   ”Toate patru florărese
   rând pe rând devin metrese
   celui mai frumos bătrân
   dus-venitul timp hapsân
   prima saltă din omături
   flori – culori ce – adună – alături
   fluturii și gâzele
   când se nasc aromele
   și pe pajiști mieii-nseamnă
   morți și re – nvieri de taină
   următoarea – i juruită
   mirelui sub sori topită
   coace floarea-soarelui
   rod de la căldura lui
   și – apoi, roiul o preface
   în dulceți și basamace
   mai e una mai cernită
   ia – i e posomorâtă
   semnu – i e de zburători
   când închisă în cămări
   țese flori de mucegaie
   sub rece ropot de ploaie
   cea din urmă sau ea, prima
   cea care – a albit lumina
   de la prunc pornit în viață
   timp când ea cu flori de gheață
   a – ndreptat spre mire semne
   la odihnă să – l îndemne
   timpu – a stat? poate o clipă
   căci s – a ridicat și-n pripă
   prin omături se pornește
   spre cea mică din neveste
   și – o așază-n altă treaptă
   anul moare, ele – așteaptă”
   (”Surori, metrese timpului”).
   Deodată, avem revelația unui alt gen de pastel. Cu alte cuvinte, la ”timonă” se află Timpul, ”martor marilor geneze”, ”reper pierdutelor decoruri” și ”a toate prădător”. Cu evocarea rotației perpetue a anotimpurilor, ne aflăm în fața antinomiei dintre ”natura naturans” și condiția naturii umane efemere, ceea ce nu poate genera decât un sentiment de tristețe mascat discret de nădejdea salvării prin cuvântul poeziei.
   ***
   Dar, cum timpul nu cunoaște nici început, nici sfârșit, el neputând fi definit decât prin cuvânt (”La început era Cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu” – Evanghelia după Ioan”), vom îndrăzni să spunem că poezia este, într-un fel, un act de demiurgie sau cu cvintele autorului nostru: ”Știm că poezia este unul dintre instrumentele lui Dumnezeu dat omului pentru a exprima, nu nesupunerea, ci libertatea gândirii”.
   Așadar, nu putem răspunde la întrebarea dacă anotimpurile trec prin timp sau timpul trece prin anotimpuri în continua lor rotație sau cu cuvintele autorului ”Oului dogmatic” (I. Barbu): ”Durata – înscrie- în noi o roată.
   Întocma – dogma”.
   Unicitatea poeziei lui ovidiu oana-pârâu (a se reține pseudonimul adăugat numelui) este dată și de faptul că a avut inspirația să prindă într-un volum închegat, toate anotimpurile în continua lor succesiune, ceea ce nu întâlnim la nici un alt poet contemporan.
   7 septembrie 2021
   Ionel Mihali – Profesor Limba și Literatura Română
   Colegiul Național RADU NEGRU – Făgăraș