Vacanțele iubirii. Roman

1 recenzie pentru Vacanțele iubirii. Roman

1. 

   Evaluat la 5 din 5

   Codrin Pasca – 13 iunie 2023

   Prima din cărțile scriitoarei Cornelia Grosu-Soare pe care le-am citit, „Vacanțele iubirii” mi-a picat foarte bine. Uneori viața așază lucrurile în cea mai bună și fericită ordine.
   După unele lecturi din ultimele zile, acest roman a fost ca un balsam pentru sufletul meu. A fost ca și atunci când ascult o melodie lentă, de exemplu de Enya, care pe de o parte mă liniștește, dar pe de altă parte mă și întristează, aruncându-mă uneori în melancolie. Oricum ar fi, melodia o mai ascult încă și încă o dată. Așa simt că va fi și cu acest roman: îl voi citi și reciti cu mare drag. Ceea ce vă recomand și vouă, tuturor.
   Prima iubire nu se uită niciodată, chiar dacă s-a înfiripat cu peste 50 de ani în urmă. Ne-o demonstrează și scriitoarea Cornelia Grosu-Soare cu această frumoasă poveste de dragoste dintre doi elevi de liceu care își petrec vacanțele împreună în aceeași localitate de munte cu un nume atât de frumos: Poiana Florilor. Cei doi urmează licee diferite, în localități diferite, iar în timpul școlii, pentru a se simți cât mai aproape, își scriu scrisori pline de romantism. Este o poveste adevărată, scrisă cu mare sensibilitate și căldură sufletească. Jurnalul personajului principal are un rol special în creionarea poveștii de dragoste dintre cei doi elevi, în descrierea amănuntelor din viața celor două personaje, a rudelor și prietenilor celor doi, dar și în descrierea naturii și a obiceiurile din partea locului.
   Vacanțele iubirii este o poveste în care mă regăsesc și eu întru câtva și poate și de aceea mi-a mers la suflet. Am găsit similitudini cu viața mea, cu ceea ce simt eu, nu numai în descrierea întâmplărilor petrecute la Revelionul 1966-1967, dar și în unele gânduri ale elevei, cum ar fi: „Eram și am rămas o mare amatoare de povești petrecute cu adevărat” sau „Atunci când mă apuc de scris nu mă mai pot lăsa. Poate este un defect, dar câtă mângâiere îmi aduce mereu! Unui caiet îi poți destăinui totul, el tace și nu te dezaprobă.”
   Mie-mi plac amintirile. Bune, rele, triste, vesele, îmi plac oricum pentru că fac parte din viața mea și, deși nu am cum să le mai schimb, cu ajutorul lor mă pot reîntâlni cu cei dragi sau pot trage învățăminte folositoare pentru viața mea. Mi s-a spus de atâtea ori că „ce a fost a fost, nu mai are rost să te mai gândești la ce a trecut”. Nu sunt de acord cu această idee și, simt eu, citind această carte a scriitoarei Cornelia Grosu-Soare, nu sunt singurul. Simt că suntem mai mulți în acest club al celor cărora ne plac amintirile. Am un mare respect pentru Cornelia Grosu-Soare, nu numai pentru că îi plac amintirile, dar și pentru că are curajul și tăria sufletească să le împărtășească cu noi, cititorii. Sunt sigur că la fel se va întâmpla și în următoarele ei scrieri.